PE VREMURI OAMENII ÎŞI TRIMITEAU SCRISORI (1-2013)

Corespondenţele apărute în ziare, menite în primul rând să informeze opinia publică, rămân cu deosebire preţioase pentru spaţiul românesc, mai ales când e vorba de realităţi din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea. E o perioadă de restructurare, de suzeranitate otomană, paralelă cu cea a protectoratul rusesc. Noile domnii, cea a lui Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) în Ţara Românească şi a lui Mihai Sturdza (1834-1849) în Moldova, apar tocmai sub semnul acestei dependenţe. Dacă Investirea celor doi domnitori la Ţarigrad îmbracă forme oarecum umilitoare, dar făcute la lumina zilei, dominaţia rusească avea să se exercite permanent, opresivă, atotprezentă, stârnind nemulţumirea generală, culminată cu Revoluţia din 1848. De la început, cei doi domni regulamentari au un comportament diferit. Munteanul e reţinut, se fereşte de declaraţii prea angajante, ţine greu în frâu opoziţia şi în cele din urmă e înlăturat – în 1842 – din domnie. Pleacă în exil şi, ani de zile, va duce o existenţă relativ strâmtorată din punct de vedere material. Moldoveanul e grandilocvent din ziua înscăunării, face apel la memoria lui Ştefan cel Mare, care i-a lăsat moştenire o ţară pe care s-o conducă înţelept. De-a lungul celor 15 ani de domnie, administrează eficient, se arată obedient faţă de ruşi, neutralizează drastic opoziţia şi îşi constituie cea mai mare avere din Moldova.

(…)

Acest articol a apărut în numărul din februarie 2013 (551). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.

This entry was posted in articole, Uncategorized and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.