Ceea ce rămâne după o viaţă sunt faptele. A ne apleca asupra acelor fapte care au reprezentat momente de răscruce în istoria ţării este nu numai o datorie morală, dar şi o obligaţie, într-un moment de cumpănă. Un astfel de moment a fost urcarea pe tron a regelui Ferdinand, în împrejurări cu adevărat excepţionale. Domnia regelui Ferdinand, Regele Reîntregirii, a fost pentru România de după Primul Război Mondial, începutul reconstrucţiei în toate direcţiile, între care, cum era firesc, construcţiile au ţinut un loc de frunte.
Clădirile publice ridicate în anii săi, de rodnică domnie, reprezintă nu numai un admirabil efort material şi spiritual pentru climatul politic şi nivelul mijloacelor de înfăptuire din acea vreme, dar mai ales o mândrie a trecutului, o lecţie a prezentului şi un stimulent pentru viitor. Pe de altă parte, regele Ferdinand, ataşat valorilor din ţară, conştient de trecutul voievozilor noştri, al căror scaun îl ocupa, s-a hotărât să repare vechile mănăstiri.
