SLUJITORII MAIESTĂŢII SALE, CARE NU… EXISTĂ (6)

Există două adevăruri valabile oricând şi oriunde în materie de informaţii, afirmă Keith Jeffrey, autorul volumului The History of the Secret Intelligence Service: „indiferent de circumstanţe, banii nu sunt niciodată suficienţi şi, de asemenea, indiferent câtă informaţie se furnizează, nici ea nu este suficientă.“ Dacă cei de la MI5, am văzut în numărul trecut, îşi comparau bugetul cu suma alocată pentru cinci tancuri, la MI6, unde şef era un ofiţer de marină, bugetul era echivalat, în octombrie 1935, cu costurile pentru întreţinerea unui distrugător în apele teritoriale ale Angliei vreme de un an.

La începutul anilor ’20, MI6 dispunea de 33 de staţii în străinătate, cele mai multe cu un singur ofiţer. În 1938-1939 existau 34 staţii, cu 69 ofiţeri. Ofiţerii aflaţi la post se confruntau, cel mai adesea, cu aceeaşi ostilitate din partea şefilor de misiuni diplomatice. Aceştia doreau să aibă monopolul asupra informaţiilor cu caracter politic despre ţara de reşedinţă. Mai mult, la Shanghai, în iulie 1933, consulul general britanic s-a opus ca în sediul consulatului să fie instalat un post de radio fără fir, cu care rezidentul serviciului să poată ţine legătura cu Centrala. O altă problemă cu care s-a confruntat serviciul au fost actele de corupţie şi furt din banii alocaţi pentru plata informaţiilor. Cazul cel mai grav a fost, probabil, cel al şefului staţiei din Olanda, maiorul Ernest Dalton, un veteran al Primului Război Mondial. Bolnav şi el şi soţia, a utilizat banii serviciului pentru a-şi acoperi cheltuielile tot mai mari. A încercat să recupereze banii la jocul de cărţi, fără succes. Până la urmă şi-a tras un glonte în cap. Ofiţerilor abia veniţi la post li se arăta gaura din peretele dormitorului său făcută de glonte.

Acest articol a apărut în numărul din July 2013.

Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonați
aici

This entry was posted in articole, Uncategorized and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.