La suirea pe tronul Principatelor Române, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen găsise o societate petrecăreaţă şi veselă, gata oricând să participe la o recepţie, un dineu sau un bal. Balurile Curţii erau până la acea dată mai mult petreceri mondene decât întâlniri politice, aşa cum aveau să devină în timpul său. Ele aveau deja o tradiţie de 40 de ani: fuseseră introduse de ofiţerii ruşi în timpul deselor ocupaţii ale ţării şi apoi adoptate, cu entuziasm, de domnitorii regulamentari, fiind organizate atât la date fixe (Anul Nou, ziua onomastică şi de naştere a prinţului, Sf. Nicolae – onomastica ţarului), cât şi cu diverse ocazii neprevăzute (vizitele unor înalţi oficiali străini, cununia sau naşterea unui membru al familiei domneşti).
În primii ani de domnie, prinţul Carol I, om încă tânăr, a acceptat obiceiurile prestabilite şi a continuat să dea baluri la care el însuşi dansa destul de mult. O chitanţă de la casa de mode Briol, datată 15 mai 1868 şi eliberată pe numele prinţului, precizează cheltuieli, deloc neglijabile, făcute pentru trei baluri ale Curţii din acel an: sunt înscrise fundele şi eşarfele pentru cotillion – estimate la opt şi, respective, 16 galbeni –, precum şi două rochii de „moar antic“, a câte zece galbeni fiecare.
