Un mesaj important despre unitatea românească vine din a doua parte a secolului al XV-lea, mai exact din ziua de 8 mai 1477, când Ioan Ţamblac, solul şi unchiul „prealuminatului domn“ Ştefan cel Mare, arăta înaintea Senatului Veneţiei situaţia Moldovei şi susţinea necesitatea luptei tuturor creştinilor contra pericolului otoman. Documentul fusese elaborat la Curtea domnească de la Suceava. Prin vocea solului vorbea principele însuşi, care se plângea dogelui şi fruntaşilor republicii lagunare cum îi mâna uneori Turcul contra Moldovei chiar şi pe creştini şi pe fraţi, între aceştia aflându-se şi „cealaltă Ţară Românească“ (l’altra Valachia).
În Moldova secolului al XV-lea se ştia şi se vorbea, prin urmare, de două ţări româneşti, dintre care cea dintâi era, în chip natural, chiar Moldova. Ţara românilor sud-carpatini era pentru moldoveni „cea de-a doua“ sau „cealaltă“ Românie ori Ţară Românească. De altminteri, acest fapt se ştia în tot Occidentul şi, cu precădere, în mediile Peninsulei Italice, unde s-au păstrat sute de documente şi alte tipuri de surse, începând cu secolul al XIV-lea, în care se vorbeşte despre două Valahii, adică despre două Ţări Româneşti, aflate la Carpaţi şi la Dunăre. Se ştia că şi în Transilvania predominau românii, dar, fiindcă puterea (conducerea) de acolo nu era în mâinile românilor, Transilvania nu putea fi socotită, sub aspect politic, o „Ţară Românească“. În schimb, Moldova şi Ţara Românească, în care conducătorii sau stăpânii erau, ca şi poporul de jos, români, nu puteau fi şi nu erau decât ţări româneşti.
