În Franţa Marele Război mobilizează 8.400.000 de oameni, dintre care 1.350.000 vor pieri. În iarna anului 1914 deja, între trupele franceze şi germane se creează un front de 750 km, unde oamenii bat pasul pe loc, sunt imobilizaţi. Aşa începe războiul de tranşee. Şi aşa cunoaşte soldatul de rând infernul, noroiul, păduchii.
Oamenii stau mai multe săptămâni fără să-şi poată face cea mai sumară toaletă. Rămân împotmoliţi în mocirlă, uneori până la genunchi, cu hainele înmuiate sau devenite scorţoase de la mâl, cu picioarele umflate în încălţările pe care nu le-au mai scos de vreme bună, de teamă că nu le vor mai putea pune la loc, cu mantalele pe frig extrem de valoroase, dar acum insuportabile din cauza umidităţii, care le transformă în plumb. Dacă uscate cântăresc3 kg, după câteva zile de ploaie şi în umezeala din tranşee, pot avea de trei ori greutatea iniţială.
Şi să nu uităm echipamentul. Să ne imaginăm cam cum se deplasează aceşti oameni în întuneric, cărând după ei un bagaj egal cu propria greutate, suferind de foame, de frig şi nedormiţi. Uneori, mult prea obosit, soldatul nu mai are chef şi nici putere să vâneze şobolanii care bântuie tranşeele. Unii dintre ei mai îndrăzneţi reuşesc să mai fure câte o fărâmă de pâine, pusă undeva bine. Pentru că, pe zi ce trece, hrana este tot mai preţioasă. Supa zilnică, adusă din adâncimea dispozitivului, este deja rece şi cu aşchii de pământ amestecate în zeamă.
