Când Franz Liszt (Magazin istoric, nr. 1/1972) a tras, în iarna 1846-1847, la casa Cleopatrei Trubeţkoi de pe Podul Mogoşoaiei, a făcut-o şi pentru că în salonul ei exista un pian. Curând, casele bucureştene care dispuneau de clavir, epinetă, pianină ori pian devin numeroase. Ar fi suficient să le amintim pe cele ale familiilor Bibescu, Ştirbei, Ghica, Kretzulescu, Lahovary, Samurcaş, Cantacuzino. Banul separa spiritul aristocratic, regresiv şi insular, de acela burghez, tot mai extins şi dinamic. Fenomenul era evident şi în salonul muzical al Elenei Oteteleşanu. Fiică a lui G. Filipescu şi văduvă după D. Filipescu, Elena s-a remăritat cu Şerban Oteteleşanu (1799-1875), vornic al Capitalei şi ministru. Casa lor se afla acolo unde mai târziu s-a înălţat Palatul Telefoanelor. Faţada nu era deschisă spre Calea Victoriei, ci spre o grădină imensă ce se revărsa până spre strada Brezoianu. În salonul ei, scria publicistul N. Petraşcu, frapau două elemente: politeţea şi plăcerea florilor împinsă până la obsesie.
(…)
Acest articol a apărut în numărul din martie 2013 (552). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.
