Oricât ar fi grăbit Statele Unite producerea primelor bombe atomice, armata americană nu ar fi avut curajul să le arunce asupra Japoniei şi, cu atât mai puţin, asupra Germaniei, până când aceasta din urmă nu era definitiv înfrântă sau vizibil în pragul înfrângerii.
Frica este principalul aspect care dirijează sensul istoriei, care determină utilizarea practică a mijloacelor prin care istoria se alcătuieşte. În forma sa superioară, dar prea arareori adoptată – ori lăsată a fi resimţită – de conducătorii politici, este vorba de frica de Dumnezeu. După regele David (al Iudeei, 1010-1002 î.H., şi al Israelului, 1002-970 î.H.), dar mai ales în textele atribuite regelui Solomon (care i-a urmat, între 970-930 î.H.), aceasta este şi „începutul înţelepciunii“.
Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii celor aleşi, cărora Domnul le-a deschis şi porţile cunoaşterii simplei vieţi, aceia pe care încercările nu i-au ocolit şi care au ajuns la concluzia că înţelepciunea nu este nici descoperire şi nici invenţie, ci ascultare a mai marelui, a mai puternicului, în faţa căruia propria-ţi tărie nu este altceva decât decizia ce ţi se cuvine, viaţa luând înfăţişarea întâmplării. Ludovic al IX-lea cel Sfânt, rege al Franţei în secolul al XIII-lea, spunea că el se teme de Dumnezeu şi apoi nu îi mai este frică de nimeni şi nimic. Acestea sunt însă fie experienţe intime, fie experienţele publice ale celor mai mari conducători.
