Ce era ţara noastră înainte de campania din 1877? Era un principat umil, fără o organizaţie modernă sau, dacă avea o organizaţie, ea era abia în faşă. Consulii sau agenţii noştri diplomatici pe la Curţile marilor puteri, în zilele de recepţiuni, se ţineau la spatele ambasadorilor otomani! La fiece mişcare spre progres ni se puneau piedici de statele vecine. Poporul era incult, lipsit de şcoli, justiţia până pe la 1856 se dădea după bunul plac sau celui care dădea mai mult.
Medicina, farmacia şi arta veterinară, înainte de organizarea Şcolii de medicină de către marele Davila şi Nicolae Creţulescu, erau pe mâna şarlatanilor. Părinţii mei îmi spuneau că veneau prin ţară diferite lifte străine care se dădeau drept doctori şi umblau prin oraşe strigând pe stradă: „Doftor bun, Doftor bun!“ Deşi poporul îi vedea că sunt nişte ignoranţi şi şarlatani, totuşi nevoia îi silea, ca în caz de boală, să se adreseze lor. Ei erau aşa-zişi doctori şi în acelaşi timp şi farmacişti. Cât pentru arta veterinară, în ţară nu se afla niciun veterinar până după trecerea armatelor austriece în campania Crimeii, când au rămas în ţară câteva lepădături de felceri şi veterinari nemţi sau unguri ori slovaci. Farmaciştii erau în cea mai mare parte saşi.
