Împrejurări politice şi culturale comune pun din nou în contact pe români cu reprezentanţi ai culturii creştinilor arabofoni din Siria şi Liban la începutul secolului al XVIII-lea. Reprezentantul lor la curtea lui Constantin Brâncoveanu este, de astă dată, Atanasie Dabbas, patriarh al Bisericii Antiohiene, cu sediul la Damasc. El arată domnului muntean raritatea cărţilor de cult din ţara lui şi-l roagă să accepte tipărirea în Ţara Românească a ediţiilor care să înlocuiască vechile manuscrise, rare şi scumpe. Brâncoveanu şi Antim Ivireanul, mitropolitul ţării, cărturar, gravor şi tipograf vestit, dau curs cererii patriarhului şi astfel apare la Snagov Liturghierul greco-arab (1701), iar la Bucureşti Ceaslovul greco-arab (1702). Această activitate tipografică va fi continuată apoi în Siria, la Alep, dar şi în Liban, la Mănăstirea Balamand de lângă Tripoli, şi apoi la Mănăstirea Sf. Ioan din Sa’igh, lângă Deyr el-Şuweyr, în Libanul de sud.
Acest capitol al relaţiilor româno-libaneze, prilejuit de imprimarea între 1698 şi 1746 de cărţi liturgice pentru uzul creştinilor arabofoni din Siria şi Liban, a fost cel mai frecvent cercetat de oamenii de ştiinţă ai culturilor interesate. Într-o perioadă în care limba rituală şi limba de cultură a acestei părţi a lumii se schimbă şi araba ia locul siriacei, apare convingerea că locul cel mai potrivit pentru a obţine ediţii în tiraje suficiente care să înlocuiască vechile manuscrise este Ţara Românească. Formă de colaborare culturală cu însemnate consecinţe, această întreprindere comună, care marchează o importantă iniţiativă locală, realizată cu mijloacele unui popor îndepărtat cum erau românii, tipărirea de cărţi în arabă în centrele muntene şi apoi în Moldova, a fost pentru cei ce vor continua această operă în Siria şi Liban o ucenicie în care maestrul era una dintre cele mai luminoase figuri ale culturii româneşti medievale, Antim Ivireanul.
