În primii opt ani ai existenţei sale, Banca Naţională a României a avut şansa să se dezvolte sub auspicii favorabile. Era creaţia fruntaşilor Partidului Naţional-Liberal, care deţineau majoritatea acţiunilor, iar guvernul condus de Ion C. Brătianu i-a asigurat toate condiţiile pentru a funcţiona pe coordonatele proiectate la înfiinţare. Consonanţa dintre factorul politic şi mediul financiar avea să cunoască inerente tulburări după înlocuirea liberalilor cu un cabinet junimist, în martie 1888, dar mai ales când puterea a fost preluată de Partidul Liberal-Conservator, în primăvara anului 1889. Această ultimă formaţiune, creată în martie 1884, a combătut cel mai energic guvernul Brătianu şi a dat consistenţă politică Opoziţiei Unite antiliberale. Titulatura îi subliniază alcătuirea eterogenă şi structura hibridă, care reunea facţiuni politice antagonice. Prima dintre acestea era reprezentată de „liberalii sinceri“, moderaţi, conduşi de George D. Vernescu şi Emanoil Pake Protopopescu, care părăsiseră Partidul Naţional-Liberal încă din 1879, nemulţumiţi de autoritarismul lui Ion Brătianu. A doua componentă o formau conservatorii lui Lascăr Catargi, dornici să-şi întărească rândurile prin atragerea elementelor moderate, compatibile sub aspect doctrinar. în aceste condiţii, cabinetul liberal-conservator prezidat de Lascăr Catargi nu avea perspective trainice, iar în cele câteva luni de guvernare (29 martie-3 noiembrie 1889) a fost atacat din toate părţile spectrului politic: naţional-liberali, junimişti, conservatori şi socialişti.
(…)
Acest articol a apărut în numărul din ianuarie 2013 (550). Pentru a putea citi tot articolul trebuie să vă abonaţi aici.
