„Suntem gata să părăsim Europa“. Încă de la sfârşitul anului trecut astfel de afirmaţii s-au făcut din ce în ce mai des auzite din partea oamenilor politici britanici de la cele mai înalte niveluri. „Mariajul“, care a împlinit anul acesta 40 de ani, s-a dovedit, de-a lungul vremii, unul destul de dificil. Potrivit fostului preşedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors (1985-1994), un destul de fin cunoscător al „bucătăriei“ interne europene, Marea Britanie a fost mereu preocupată „aproape exclusiv de interesele sale economice“ şi, astfel, acum, ea ar putea fi lesne atrasă de un alt gen de parteneriate, lăsând „visul“ european să se îndepărteze.
Odată cu încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale, a devenit extrem de clar pentru contemporani că numai un principiu de cooperare, cel puţin europeană, poate să conducă, e adevărat, într-un timp mai lung, la evitarea unei noi confruntări şi la redescoperirea bunăstării. De-a dreptul ironic (luând în calcul evoluţia ulterioară!), primul pas a fost făcut de britanici. La 19 septembrie 1946, în aula Universităţii din Zürich, pe atunci marcantul membru al opoziţiei Winston Churchill a ţinut un discurs prin care invita toate ţările europene, dar, în primul rând, pe reprezentanţii Franţei şi Germaniei, să se îndrepte spre crearea unor aşa-numite State Unite ale Europei.
Era, de altfel, o idee mai veche, pe care Churchill i-o prezentase încă din octombrie 1942 ministrului său de Externe Anthony Eden, într-un memorandum, în care se sublinia că accentul trebuia pus pe constituirea unui consiliu continental, format din zece membri, unde trebuia să îşi găsească locul şi unele confederaţii, precum cea Scandinavă, cea Danubiană sau cea Balcanică, şi la dispoziţia căruia urma să se formeze o forţă de poliţie. Şi posibila punte de legătură între Europa şi continentul american o reprezentau chiar englezii…
